This section will be in Romanian. I would like to give my ideas out in my native language too.
If you understand Romanian, I am glad, if not, check out my other english writings.
- Love ♥
Ajungand inapoi state dupa multi ani am constat ironia faptului ca odata am fost patriota acestei tari.
Vorbeam urat de tara originara si imi era rusine sa spun ca sunt romanca.
Eh, toate aceste lucruri usor s-au schimbat.
Ma urc in autobuzul galben, tipic american de scoala, la prima impresie sunt amuzata, nimic nu s-a schimbat, soferi suparati pe viata, si banchete negre uniforme, asemanatoare cu cele de puscarie.
Ma duc in spatele autobuzului, trecand pe langa fiecare persoana, pot observa ca sunt inconstienti ca s-a urcat cineva in autobuz poate datorita obisnuintei, sau simplului fapt ca au cu totii casti in urechi.
Da, toti, au casti in urechi, fiecare adanc in lumea lui, de rap, sau rock, sau cine stie ce se poarta mai nou acuma.
Asezandu-ma cu spatele rezemat de bancheta si genunchii sus pe spatele banchetei din fata, zambesc ironic, acum patru ani cam in acelas loc stateam, dar cu complet alta gandire.
Imi bag si eu castiile in urechi, si pun o piesa, Suie Paparude – Pentru Inimi ca sa fim exacti.
Imi amintesc cum pe melodia asta ma plimbam pe malu marii, desigur obosita datorita chefului continuu care l-am tinut 3 zile, si eram inca entuziasmata sa mai chefui inca 3 zile. Au fost ani frumosi, de ce sa mint, cu anumite momente nasoale, si necazuri mai mereu, dar au fost momente care nu le-as da pe nimic in lume.
La scoala la Shakespere in liceu, la mare de nenumarate ori, in club prin oras, pe partie, partyuri studentesti. Distractie pe cinste, si desi acum platesc amarnic pentru aiureala de scoala care am facut-o in Romania, nu regret mai nimic.
Am avut prieteni, relatii, experiente, si am invatat sa gandesc altfel.
Ironia faptului ca am ajuns sa apreciez gandirea Romaneasca in anumite aspecte.
Intorc capu spre o fata din autobuz, mai mult ca sigur nu a chefuit in viata ei ca mine, mai mult ca sigur cel mai departe loc in care a calatorit este Canada, si daca ii spune un baiat ca e superba, a picat. Daca eu ma pun sa ii povestesc ca cerul e verde, ea ma va crede, daca stau sa o conving ca pixul meu scrie mai frumos ca al ei, il cumpara.
Asta e naivitatea cu care majoritatea tineriilor din state traiesc, si inteleg ca generalizarea este o greseala, dar in cazul asta la concluzia asta chiar ajung. Desi, in nici un caz nu este vina lor.
A cui este vina? A mai multor factori, educatia de acasa dar si cea din scoala.
Ma lasa subiectu si continui sa ascult, melodia trecand de la “Pentru Inimi” la “Zbor la Joasa Altitudine” de catre Profethu’.
Privind asupra campuriilor pustii, ma intreb oare ce face lumea din Romania acuma, resimt faptul ca sunt peste mari si tari, si intr-un fel sau altul imi vine greu a crede ca sunt inapoi in Arizona dupa patru ani. Niste ani care au trecut pe langa mine ca trenu in gara.
Oare imi voi gasii prieteni? Oare imi va fi usor sau greu?
O voce imi intrerupe ganduriile, bineinteles conversatia a avut loc in engleza, dar pentru ca am zis ca va fi in Romaneste, voi traduce.
“Buna, esti noua pe aici?” spune un baiat cam tinerel, cu ochelari, o sapca DC, si o mustacioara ce
se chinuie sa creasca.
“Mda, sunt noua.”
“Esti de aici?”
“Uh nu, sunt din Europa, de ce?”
“Din Europa!?!”, in acest moment anuntza restu din spatele autobuzului ca eu sunt din Europa.
Dupa care alti doi baietzi isi baga capu langa bancheta mea si mirati ma intreaba “Esti din Europa!?”
“Da, sunt din Europa.” incercand sa fiu cat mai placuta sa nu imi arat de fapt emotiile, si ganduriile nesigure.
Multe intrebari mai tarziu, intrebate de catre diverse persoane, fete, baieti, soseste autobuzul la scoala.
Sunt invitata la fumat langa o baraca abadonata in afara teritoriului scolii. Desi nu este pe teritoriul scolii, tot poate venii cineva din echipa de siguranta a scolii sa ne goneasca sau mai stiu eu ce sa ne faca.
Din nou zambiind ironic, imi amintesc cum fumam pe unde vroiam si nici ca ne interesa cine ne vede sau ca ne zice cineva ceva. Aici nici macar pe strada nu mai poti fuma fara sa primesti amenda, tot felu de legi care previn fumatul in restuarante si baruri.
Raspund la intrebare dupa intrebare, se prapadesc toti de ras in jurul meu, si imi amintesc si eu cum radeam primele saptamani cand am ajuns in Romania, toti in juru meu mi se pareau atata de amuzanti, cu tot felu de dume in ei. Acum am ajuns si eu sa fiu ca aia care ii admiram, sa scot tot felu de smecherii si dume pe gura, amuzand multimea in jurul meu.
Trag incet ultimul fum din tigara, si cu putin entuziasm amestecat cu frica, sting si plec.
Trecand pe langa tipicele clickuri ma simt de parca intr-un film, un moment scurt, ma iau niste nervi coplesitori, ce caut eu aici? Sunt facuta pentru lucruri marete, ce naiba caut eu aici?
Momentul trece odata cu sunarea familiarului clopotel. Mai bine zis sonerie. In drum spre prima ora, observ o camera de supravegheat pe un stalp, mai trec pe langa una patru pasi mai incolo, si la a treia nici nu ii mai dau atentie ca e clar ca sunt peste tot. Incercand sa ma uit printre gratiile din fata mea, vad o cladire mov, acolo mi s-a spus ca am prima ora.
Trebuie sa mai parcurg vreo 5 minute numai ca sa ajung la clasa, si tin sa mentionez pentru imaginatia voastra ca holuriile arata exact asa:
Si fiecare ora o ai alta cladire cum ar venii. Este dragut locul, nu mai ca oraru meu ma plimba dintr-un capat al campusului in altul.
Scoala este inconjurata cu un set de gratii la fiecare spatiu gol intre o cladire si alta, desigur este pentru siguranta noastra, dar nu te poti abtine la sentimentul de discomfort sublim.
Reflectia soarelui in usa neagra a cladirii ma trezeste din ganduri aiurite, si cu palma strang metalul rece a manerului. Rasuflu si intru cu inima in dinti. Emotiile nu sunt ale mele, ca mie nici ca imi pasa de cum va fi, dar corpul uman reactioneaza automat in stilul asta. Iau un loc intr-o banca destul de simpla, chiar asemanatoare celor din liceul romanesc la care am fost ultima oara.
Incepe lectia profesoara aproape neobservand ca sunt in clasa, si deschidem cartiile la pagina 720. Curioasa oare ce materie vom studia la matematica, citesc inainte sa inceapa sa predea.
(a+b)(a+b) = a² + ab + b²
Sunt in clasa avansata de matematica, si asta este prima lectie care o vom invata? Ma conving ca mai mult ca sigur, matematica va fi o exceptie si ca nu sunt cu adevarat atata de in urma astia cu materia la toate materiile.
Trece ora, si continui spre ora de engleza. Majoritatea eleviilor imbracati numai in haine de firma, ghiozdane si adidasi care mai de care, o adevarata expozitie de stiluri diferite de imbracaminte, ba foarte aranjat, ba super rocker versiune 666. Din nou un sentiment de ironie ma cuprinde cand realizez ca degeaba au astia hainele care le au, si toate aparentele fizice false care incearca sa le redea. Tot sunt retrasi, timizi, si naivi.
Ajung la cladirea gri specificata a fi cladirea pentru clasele de engleza, si de data asta intru rapid printre doi grasi inainte sa mi se inchida usa in nas. Dupa primul pas in clasa ma intampina o imagine ciudata, o gramada de elevi cu telecomenzi in mana si in coltul stang al clasei, un televizor suspendat, cu un ecran plin de numere care se schimbau mai repede decat apucam eu sa clipesc. Ma pun jos si ma pierd incet, mirandu-ma la ce sunt martora, oare de ce apasa toti ca disperatii cu fata spre acest ecran?
Profesoara silitoare vine spre mine si imi explica, ca asa isi corecteaza ei lucrariile. Fiecare are o telecomanda cu un numar al lui, eu bineinteles ca am primit telecomanda cu numarul “13″ ca doar sunt o persoana norocoasa de fel, nu? Si pe ecran, din seria de numere de la 1 pana la 28, gasesti patratul cu numarul tau pe ecran, aflandu-se sub numarul tau, mai este un numar, care reprezinta intrebarea de pe lucrarea ta. Cum ar fi:
[13]
-1-
Si pe telecomanda ai de ales intre A,B,C,D,si E. Toate lucrariile sunt teste grila. Si odata ce ai citit intrebarea, si ti-ai ales raspunsu, indrepti telecomanda spre ecran si apesi raspunsul care il doresti. In momentul ala, numarul de sub numarul telecomenzii tale se va schimba la urmatoarea intrebare. Cum ar fi:
[13]
-1-
Am apasat raspunsul B, se schimba:
[13]
-2-
Si procesul asta continua pana ti-ai terminat toate intrebariile si se opreste automat numarul tau, schimbandu-si culoarea in mov ca sa arate ca ai terminat. In acest mod, automat ai eliminat ideea de a copia de la altii, ca tot procesu are loc atata de repede ca nici nu iti dai seama pe ce intrebare e celalalt ca deja a trecut la alta. Cand a terminat toata lumea, in timp de 1 minut, programul calculeaza notele, si le scoate la imprimanta.
Cine ia 100% care inseamna 10, primeste o bomboana, sau ciocolata.
Da, primim bomboane daca facem bine pe lucrari.
Cu 15 minute inainte de a se termina ora, incepem sa citim o poveste ca ne imbunatatim cititul. Eu eram pregatita sa citesc, ca nu mai citisem in Engleza de mult timp, lasandu-mi capu in jos spre
banca imaculata si maro, indrept ochii spre primul paragraf. Cand un sunet, un click, imi preia
atentia, si aud o voce care incepe sa pronunte primele cuvinte a povestii. Confuza, ma intreb
oare ce se intampla, pana cand imi dau seama. In tara, statu, si clasa asta, se pare ca a citi
ceva inseamna sa puna profesoara o caseta intr-un casetofon, si sa asculti cum iti citeste
o persoana oarecare povestea care tu de fapt trebuia sa o citesti in mintea ta.
Mda. Misto.
Dupa acest moment, nu ma pot abtine sa gandesc ca oamenii din tara asta chiar vor sa fie elevii niste aiuriti si sa nu aiba habar sa citeasca o poveste cu propria minte. Esti la liceu si de abia inveti ce inseamna (a+b)(a+b)? Esti la liceu si nu poti citi o poveste fara sa fi ghidat de un labar inregristrat pe o caseta?
Extrema usuriinta, si stilul “mura in gura” a acestui sistem scolar mi se pare dubios, si chiar sunt convinsa ca totul este intentionat. Incet incet indobitociind populatia, si viitorul tarii.
Restul zilei trece destul de repede, si gasesc un numar de persoane cu care sa pot discuta, dar putine, restul sunt prea obsedati cu ce melodie noua a scos Lil’ Wayne, si cat de buna e majoreta aia blonda din a 11-ea.
Aruncandu-mi ghiozdanul pe pat, si asezandu-ma pe scaun, respir incet si ajung la vaga concluzie ca desi sunt pesimista, ma voi intelege probabil cu cateva persoane mai deschise la minte, si ca nu va fi asa rau, mai mult ca sigur voi fi o eleva de nota 10 si voi reusii poate sa iau si o bursa pentru facultate. Este inca devreme sa pot declara daca imi place sau nu, dar de o chestie sunt sigura, o ironie crunta ma inconjoara datorita faptului ca desi stiu ca aici am posibiliati, inca ma intreb daca este doar o iluzie, sau poate suntem cu totii suntem spalati pe creier.
Romania sau America, poate cu totii visam aiurea, o decizie crunta ma asteapta, pot alege sa raman
in state, sa lucrezi 6 din 7 zile si sa am mai mult bani in buzunar decat as avea in Romania, sau
pot alege sa ma intorc in Romania, sa nu o duc asa de bine financiar, dar sa stiu ca am timp
si pentru mine. Multi factori, dezavantaje, si avataje se afla intre aceste doua subiecte, si
sunt sigura ca voi dezbate in urmatorii ani care este solutia finala, dar de o chestie sunt sigura.
Ironia ma inconjoara.
Tags:
discomfort,
emotii,
experiente,
ironie,
neintelegeri,
poveste,
Romaneste,
Romania,
scoli,
tineri
